Aceştia, pe
numele lor adevărat, Remus şi Romulus, au sosit în oraşul nostru, unul călare
pe mătură, celălalt călare pe un fir de praf, dar din pricina zarvei iscate,
niciodată nu s-a putut spune, fie şi aproximativ, cine e Remus şi cine e
Romulus, după cum nimeni nu a putut pune vreodată chezăşie că cei doi au
existat aievea.
În ciuda acestor
câteva minore îndoieli, altfel fireşti, de e să ţinem seamă de vârsta fragedă a
omenirii care se spune că ar fi fost martoră la aceste întâmplări, iată că omenirea,
aşa fragedă cum era, i-a adoptat fără rezerve pe cei doi pribegi, ocazie cu
care i-au şi iniţiat în taina Sfântului Botez, numindu-l pe Remus Romulus şi
idem, şi aceasta pentru a fi bine deosebiţi între ei.
Întâmplarea
fatidică a făcut însă ca, printr-un efect ce va rămâne în veci nedezlegat,
autorul acestor rânduri să poarte şi el numele de Remus, asta după ce bunicul lui se
numea Romulus. Romulus avea un frate, pe nume Remus, iar Remus, nepotul lui
Romulus şi al lui Remus, avea un văr, pe nume Remus. Romulus era tatăl mamei
lui Remus, însă despre mamă nu se poate spune nimic, aceasta apărând în actele
de naştere ale lui Remus cu indicaţia „necunoscută”. Remus a avut doi taţi,
dintre care unul reparator de ceasuri, iar celălalt fugit în mod clandestin de
acasă, într-o seară când toată lumea era plecată la cimitir, fiind miercuri, 1
Noiembrie 1974, când se sărbătorea Ziua Morţilor, dar şi ziua de naştere a lui
Remus, vărul lui Remus, care se născuse ziua, pe la ora 3.
Romulus a fost
ofiţer în armata română, de unde a fost luat prizonier, până în ziua de azi,
uniforma lui stând aminitire în cuierul dintre lumea văzută şi lumea nevăzută.
Fratele lui, Remus, e medic, în acestă calitate el oblojind-i rănile şi având
grijă ca amintirea să nu îi fie ştearsă de pe mantaua ciuruită de gloanţele cu
care a fost onorat de cele două armate împotriva cărora a luptat: cea rusă, cea
germană, dar şi cea română, din care, greşit se spune că ar fi dezertat.
Remus, vărul lui
Remus, stă în aceeaşi casă de la ţară, de unde toată lumea a plecat la cimitir
şi de unde nu s-a mai întors niciodată, chiar dacă Ziua de 1 noiembrie a trecut
de mult şi acum se apropie Învierea celui desemnat prin degetul mijlociu,
Înviere la care se zice că ar fi fost martor tot necredinciosul, care cu acest
prilej a putut să pună acelaşi deget şi să constate că tot ce se povesteşte
aici este aievea. În partea dreaptă a casei, curge roua femeiască, din care
numai cel îndelung iniţiat în tainele lumii se poate adăpa. În partea stângă,
cresc două coline, pe care noaptea pasc turme de unicorni şi de dragoni, de
diferite forme şi de diferite culori, pe care însă nimeni nu le-a văzut
vreodată. Tatăl lui Remus, sădeşte când şi când un ceasornic care să măsoare
timpul ce se scurge între cele două coline, dar cum distanţa dintre ele este
mereu prea mare, ceasornicul trebuie dat mereu înapoi spre a-şi lua
măsurătoarea de la capăt. În acest timp, celălalt tată a lui Remus, profită de
clipa de neatenţie pentru a fugi de acasă, dar nici acesta nu reuşeşte să străbată distanţa dintre cele două coline şi atunci se vede nevoit să se întoarcă, spre a o lua mereu de la început.
0 commentaires:
Enregistrer un commentaire