E primăvară. Două
cinteze mecanice cântă pe copacul din faţa ferestrei noastre. La fiecare cinci
minute, le întoarcem cu cheiţa şi le aşezăm la loc, pentru a-şi continua
cântecul întrerupt. Facem aceasta opt ore pe zi, cu o rotaţie a cadrelor
calculată după o formulă matematică pe care nimeni nu a înţeles-o vreodată, dar
pe care fiecare dintre noi o aplică în mod ireproşabil.
În aşteptarea
timpului când vom învârti cheiţa, este strict interzis a face orice altceva
decât să aşteptăm, deoarece orice altă activitate ar pângări cântecul cristalin
al cintezelor.
Aici trebuie
făcute câteva precizări.
În primul rând,
chiar dacă am fi vrut şi tot nu am fi putut face altceva, întrucât aceasta a
fost prima şi singura cerinţă a fişei postului. Au mai fost şi alte cerinţe,
dar peste acelea s-a trecut mai uşor, unele omiţându-se a mai fi trecute pe
listă, iar altele fiind ignorate, pur şi simplu.
În al doilea
rând, cântecul cintezelor este singura noastră raţiune de a fi, şi nimic din
ceea ce ne înconjoară nu ar fi putut exista fără acesta. E, cum se spune,
fundamentul ontologic al lumii, chiar dacă nimeni nu ştie exact ce vrea să
spună acest lucru. Cert e că sunetele cintezelor mecanice au darul spranatural
de a se materializa în fel de fel de obiecte inutile, dar care pot să
transfigureze în aşa măsură pe cel care le ascultă, încât se simte cuprins de o
bucurie şi de o exaltare fără seamăn. Unii au ales chiar să urmeze calea
absolutei desăvâşiri, renunţând la viaţa lor personală şi hotărând să nu mai
plece niciodată de la locul de muncă, în aşteptarea momentului în care le va
veni rândul să întoarcă cheiţa magică, cu riscul de a se stinge din viaţă. Aceştia
erau declaraţi sfinţi şi, după trecerea în Împărăţia Cintezelor Mecanice,
puteau deveni, la rândul lor, mecanisme pe care ceilalţi le-ar fi întors cu
cheiţa, asta desigur în cazul în care ar fi primit avizul favorabil din partea
Mecanicului Suprem, lucru care se întâmplă, de ce să nu o spunem, extrem de
rar.
Lumea nu mai
putea vorbi despre altceva decât despre minunile pe care le săvârşeau cele două
cinteze şi asta nu pentru că cineva le-ar fi interzis dreptul de a vorbi, ci
pentru că sunetul lor minunat era dincolo de cuvinte. Chiar şi în timpul
conversaţiilor uzuale, nu auzeai decât expresii tip, cum ar fi:
„Ai auzit, dragă,
ce interpretare?”
„Ce treceri
subtile de la o tonalitate la alta!”
„Ce spui de
candenţă?”
„O demonstraţie
perfectă de virtuozitate!”
„Ce duet
strălucitor!”
„Cine?”
Pentru că, de
cele mai multe ori, cei angajaţi în discuţii, vrăjiţi de profunzimea
subiectului abordat, uitau de unde plecaseră şi se prăbuşeau în perplexitate,
din care, în ciuda tuturor eforturilor, nu îşi mai reveneau niciodată.
Păstrătoarea acestor taine era ducesa Carmen Du Mitras, verişoară terţiară cu Carmen De Bizet, care, neputând obţine acelaşi succes, alesese calea surghiunului, unde acum lucra ca menajeră într-un hotel devastat zilnic de huligani şi de bombardamente, ceea ce o făcea extrem de ocupată.
La rândul ei, şi
Du Mitras era extrem de ocupată, ceea ce demonstrează că asta era o trsătură de
famile comună. Ea imortaliza şi monitoriza permanent cântecul celor două
cinteze, filmând cu o cameră High Definition fiecare tresărirre metalică a
penelor viu colorate ale frumoaselor păsări, surprinzând totodată perfecţiunea
artei celor cărora le venea rândul să întoarcă cheiţa.
Dar numărul
celor iubitori de asemenea servicii era în continuă creştere şi mulţi dintre ei
nu apucau într-o viaţă să se bucure de privilegiul de a fi ei cei care asigurau
viaţa celor două cinteze, din momentul în care se întrerupsese şi până în
momentul în care avea să se întrerupă din nou. Atunci, cei care nu aveau noroc
sau cărora pur şi simplu nu le veniseră rândul, făceau o cerere oficială prin
care solicitau ca în reîncarnarea viitoare să li se acorde totuşi acest
privilegiu pe care, orişicât, îl aşteptaseră atâta. Şi asfel de cereri creşteau
pe zi ce trecea, dovedind că lumea nu este chiar aşa cum se spune şi că, în
general, are un scop precis în viaţă, atât în cea de acum, cât şi în cele care
vin după.
Cel care se
ocupa de buna rânduire a a acestui univers centrat în jurul celor două cinteze
era chiar soţul ducesei, nimeni altul decât renumitul Director General de la Du
Mitras&Co singura şi dealtfel cea mai mare firmă producătoare de cheiţe
pentru cinteze mecanice.
Acesta este
singurul lucru care se ştie despre renumitul Director şi despre renumita sa
firmă.
Uneori, mai
apare şi el la fereastră ca să asculte cântecul păsărilor şi atunci lumea poate
observa că din colţul gurii acestuia se iveşte un surâs care prinde aripi şi
începe să zboare. Dar cum fereastra e întotdeauna închisă, surâsul Directorului
se izbeşte de peretele de sticlă, dându-şi, asemenea turturor celorlalte
lucruri mai mult sau mai puţin artificiale, obştescul sfârşit.
Acestea, ca şi
multe altele, au fost şi vor mai fi filmate de Ducesa Du Mitras, păstrătoarea
tainelor universului centrat în jurul celor două cinteze mecanice şi a
minunatelor lor chei.
1 commentaires:
Enregistrer un commentaire