Azi am făcut o
plimbare cu trenul. M-am urcat în staţia „Soldatul necunoscut Vasile Ionescu,
cel care a murit ca prostul pentru că nu a fost atent când traversa strada în
ziua în care se întorcea de pe front, unde tăiase frunză la câinii
colonelului”. După o jumătate de oră de mers, am fost coborât la aceeaşi
staţie, pentru că nu aveam bilet, la fel ca toţi ceilalţi călători, care acum
stăteau pe peron şi se uitau unii la alţii, întrebându-se unde s-au întâlnit
ultima oară. Mi-am aşezat bagajele în locul special amenajat pentru obiecte
pierdute, neuitând să întreb înainte dacă prin acţiunea a mea creez vreun
deranj, vreun disconfort sau vreo indispoziţie. Fără să se deranjeze, o doamnă
în vârstă, să tot fi decedat în urmă cu câteva luni, îmi spuse că pe o încearcă
totuşi o uşoară indispoziţie, gândindu-se că trebuie să meargă la cimitir şi
să-şi aprindă o lumânare, dar că florile pe care şi le-a adus cu siguranţă o
vor face să zâmbească. De celalaltă parte a şinei de cale ferată, un domn cu
ochelari negri mi-a spus că el s-ar simţi deranjat dacă nu mi-aş pune bagajele
acolo, întrucât astfel s-ar creea un spaţiu gol pe care nu ar ştii cu ce să
şi-l umple şi s-ar plictisi. Cum se
putea observa, cu fiecare bagaj adăugat, se creea un alt spaţiu gol, astfel
plictisul domnului cu pricina crescu într-atât încât în scurtă vreme ne
cuprinse pe toţi.
Ne-am aruncat în faţa trenului care tocmai
fu anunţat cu o întârziere de şase săptămâni, iar şeful gării dădu dispoziţie să
se ridice un post al paştelui, de unde să observăm ultimele modificări apărute
în orar. Nişte iepuraşi de ciocolată se băteau cu un regiment de soldaţi
irakieni, sosiţi în oraşul nostru dintr-o eroare regretabilă, cu care acum
trebuia să ne obişnuim. Soldaţii umblau tot timpul murdari de ciocolată şi
trebuia să îi ştergem pe mâini, pe faţă, pe picioare, şerveţele folosite fiind
expuse la muzeul oraşului, de unde erau vândute în cadrul unei licitaţii
publice în scopuri caritabile. Ca şi toate celelalte licitaţii, şi aceasta fu
trucată şi convertită într-un nou fel de prăjitură, pe care Jean Botezătorul o numi
inspirat „ tissus au chocolat”, care, înainte de a fi lansată pe piaţă, fu
analizată prin metoda C14, şi alte tehnici gustative, pentru a i se confirma autenticitatea.
Următorul tren care sosi din sensul invers
acelor de ceasornic făcu o reverenţă discretă, lăsând în urmă o amintire de
neşters. În pofida acestui lucru, fu mobilizat un detaşament de menajere care,
după cinci minute intrară în grevă şi cerură suplimentarea cantităţii de
detergenţi. În sprijinul acestora, fură chemate şi detaşamentele de menajere din
străinate, care şi ele duceau lipsă de detergenţi, de motivaţie şi de un scop
pecis în viaţă, precum şi de alte substanţe folosite la ştergerea memoriei, a
pardoselelor şi a veceurilor. Însă, toate aceste eforturi se dovediră inutile,
întrucât amintirea pe care o lăsă trenul se transformă într-o maşină de făcut
îngheţată, care fu repede integrată în conştiinţa colectivă a gării.
0 commentaires:
Enregistrer un commentaire