Umbra lui Mircea la Teatru

   Colţ cu Teatrul  „Davila”, singurul şi cel mai bun teatru din oraşul nostru, mai tare chiar şi decât Filarmonica care nu e teatru (asta am zis-o aşa, ca să se oftice ştim noi cine!), există o agenţie de voiaj. Existenţa acesteia se datorează unui bloc construit pe vremea când Mircea cel Bătrân trecea prin oraşul nostru, prilej cu care a fost mulţumit de ce a văzut şi s-a gândit să-l atesteze documentar, că altfel nu ar fi auzit nimeni de el. Blocul a fost modificat din temelii, la parterul acestuia apărând cu timpul o patiserie, o consignaţie, o farmacie, o sală de biliard, iar, acum, o agenţie de voiaj care te trimite la mama dracului, că intrarea e prin spatele blocului şi e păzită de paişpe comunitari fioroşi. Numai că de data asta nu erau paişpe, ci doar doi, dintre care unul se pişa pe un copac care fusese tăiat pentru că încurca locul de parcare, iar celălalt era la bodega de vizavi, unde bea o ţuică fiartă ca să se mai încălzească.

   Mircea cel Bătrân e acum Mircea cel de Bronz şi se pişă pe spaţiul verde prin degetul mijlociu de la mâna dreaptă, în mâna stângă ţinînd paloşul cu care a retezat capul lui Prâslea cel Voinic, prins la furat merele de aur. După ce l-a rezolvat pe Prâslea, a rezolvat-o şi pe Ileana Consânzeană, violând-o şi el şi toată oştirea lui, până când s-au plictisit de ea şi au trimis-o la turci, ca să violeze şi ei ceva.

   Intru în agenţia de voiaj care era închisă. Nu văzusem inscripţia cartonată pe care scria cu un marker negru: „ Închis pentru inventar. Primim marfă”. Va trebui, deci, să-mi amân din nou plecarea în Africa. Oricum, pe vremea asta sigur s-ar fi închis autostrada, Metroul ar fi intrat în grevă, la fel şi profesorii, şi studenţii, şi liceenii şi copiii de la grădiniţă, şi spermatozoizii care s-ar fi transformat în alţii copii retardaţi pentru că retardaţii de taţi nu au auzit încă de prezervative.

   Mă aşez la umbra lui Mircea cel de Bronz la Teatru şi mă gândesc la ce aş putea face pe mai departe. Comunitarul doi iese din bodegă şi mă vede.

   „ Domnu’ aici staţionarea e interzisă. Vă rugăm să părăsiţi incinta.”

   Mă pregătesc să urmez ordinele comunitarului, când o parchistă mă bate surâzătoare pe umăr:

   „ Domnu’, tre’ să plătiţi doi lei. Aţi staţionat pe locul Primăriei cinci minute. Asta înseamnă o oră.”

   „ Şi dacă stăteam zece  minute, asta însemna două ore?”

  „ Nu, tot o oră. Aşa e tariful. Nu-l facem noi.”

  „ Bine atunci, o să mai stau cinci minute şi plătesc. Mă gândesc la ceva şi aş vrea să nu fiu deranjat.”

  „ Nu se poate să plătiţi acum, că aş vrea să plec şi eu acasă, că am îngheţat de frig?”

   Scot cinci lei din buzunar. La vederea bancnotei, parchista face ochii mici precum chinezii şi declamă:

   „Păi nu am rest să vă dau.”

   „ Nu-i nimic. Lăsaţi aşa.”

    Îmi întinde o chitanţă şi îmi urează o zi bună.

    Revin în poziţia iniţială, aceea de yoghin sub soclul marelui domnitor şi îmi dau seama că am uitat la ce mă gândeam mai devreme. Domnitorul îmi indică cu degetul mijlociu o direcţie nedesluşită:

   „ Muie să îi dai lu’ mă-ta, bă, bronzatule!”

     Mă ridic şi plec.

     O echipă de adepişti lucra de zor ca totul să iasă bine la marea sărbătoare a Învierii. Unul dintre ei îl întreba pe celălat:

  „ Auzi, dar Isus ăsta nu a inviat şi anul trecut?”

  „ Nu, că anul trecut a fost altul. În plus, Paştele a picat în altă zi, iar Isus de anul ăsta era plecat cu nevastă-sa în staţiune, că prinsese bilet de la Sindicat”

  „ Auzi, chiar aşa. Anul trecut în ce zi a picat Paştele?”

  „ Joi. Ştiu că aveam program până la şapte şi ne-a dat dom’ Primar drumu’ mai devreme să mergem la biserică.”

  „ Şi ai fost?”

  „ Am fost pe dracu’. Am fost la cârciumă şi m-am îmbătat. Dup-aia m-am dus la Gherghina de la Relaţii cu Publicul. Nevasta-mea ştia că am program până dimineaţa, iar bărbatul ăleia era într-o delegaţie la mama dracu’. Aşa zicea el, dar cred că bagabondu’ tot pe la vreo curvă se babardea. Bă, îţi spun cinstit: ăştia nu mai au nici un pic de credinţă, ai dracu’. D-aia ne bate Dumnezeu.”

   Mi-am adus aminte de Dumnezeul meu din sat şi îmi dădură două lacrimi. Lacrimile îngheţară instant şi am alunecat pe ele, moment în care mi-am spart capul a doua oară. Dar nu m-am mai dus la secretara primarului. Băusem deja prea multe cafele în ziua aia şi nu aş fi vrut să abuzez.