Ducesa Du Mitras şi Directorul General de la Du Mitras&Co. Povestea celor două cinteze mecanice

  E primăvară. Două cinteze mecanice cântă pe copacul din faţa ferestrei noastre. La fiecare cinci minute, le întoarcem cu cheiţa şi le aşezăm la loc, pentru a-şi continua cântecul întrerupt. Facem aceasta opt ore pe zi, cu o rotaţie a cadrelor calculată după o formulă matematică pe care nimeni nu a înţeles-o vreodată, dar pe care fiecare dintre noi o aplică în mod ireproşabil.

   În aşteptarea timpului când vom învârti cheiţa, este strict interzis a face orice altceva decât să aşteptăm, deoarece orice altă activitate ar pângări cântecul cristalin al cintezelor.

   Aici trebuie făcute câteva precizări.

   În primul rând, chiar dacă am fi vrut şi tot nu am fi putut face altceva, întrucât aceasta a fost prima şi singura cerinţă a fişei postului. Au mai fost şi alte cerinţe, dar peste acelea s-a trecut mai uşor, unele omiţându-se a mai fi trecute pe listă, iar altele fiind ignorate, pur şi simplu.

   În al doilea rând, cântecul cintezelor este singura noastră raţiune de a fi, şi nimic din ceea ce ne înconjoară nu ar fi putut exista fără acesta. E, cum se spune, fundamentul ontologic al lumii, chiar dacă nimeni nu ştie exact ce vrea să spună acest lucru. Cert e că sunetele cintezelor mecanice au darul spranatural de a se materializa în fel de fel de obiecte inutile, dar care pot să transfigureze în aşa măsură pe cel care le ascultă, încât se simte cuprins de o bucurie şi de o exaltare fără seamăn. Unii au ales chiar să urmeze calea absolutei desăvâşiri, renunţând la viaţa lor personală şi hotărând să nu mai plece niciodată de la locul de muncă, în aşteptarea momentului în care le va veni rândul să întoarcă cheiţa magică, cu riscul de a se stinge din viaţă. Aceştia erau declaraţi sfinţi şi, după trecerea în Împărăţia Cintezelor Mecanice, puteau deveni, la rândul lor, mecanisme pe care ceilalţi le-ar fi întors cu cheiţa, asta desigur în cazul în care ar fi primit avizul favorabil din partea Mecanicului Suprem, lucru care se întâmplă, de ce să nu o spunem, extrem de rar.

   Lumea nu mai putea vorbi despre altceva decât despre minunile pe care le săvârşeau cele două cinteze şi asta nu pentru că cineva le-ar fi interzis dreptul de a vorbi, ci pentru că sunetul lor minunat era dincolo de cuvinte. Chiar şi în timpul conversaţiilor uzuale, nu auzeai decât expresii tip, cum ar fi:

  „Ai auzit, dragă, ce interpretare?”

  „Ce treceri subtile de la o tonalitate la alta!”

  „Ce spui de candenţă?”

  „O demonstraţie perfectă de virtuozitate!”

  „Ce duet strălucitor!”

  „Cine?”

   Pentru că, de cele mai multe ori, cei angajaţi în discuţii, vrăjiţi de profunzimea subiectului abordat, uitau de unde plecaseră şi se prăbuşeau în perplexitate, din care, în ciuda tuturor eforturilor, nu îşi mai reveneau niciodată.

   
   Păstrătoarea acestor taine era ducesa Carmen Du Mitras, verişoară terţiară cu Carmen De Bizet, care, neputând obţine acelaşi succes, alesese calea surghiunului, unde acum lucra ca menajeră într-un hotel devastat zilnic de huligani şi de bombardamente, ceea ce o făcea extrem de ocupată.

   La rândul ei, şi Du Mitras era extrem de ocupată, ceea ce demonstrează că asta era o trsătură de famile comună. Ea imortaliza şi monitoriza permanent cântecul celor două cinteze, filmând cu o cameră High Definition fiecare tresărirre metalică a penelor viu colorate ale frumoaselor păsări, surprinzând totodată perfecţiunea artei celor cărora le venea rândul să întoarcă cheiţa.

   Dar numărul celor iubitori de asemenea servicii era în continuă creştere şi mulţi dintre ei nu apucau într-o viaţă să se bucure de privilegiul de a fi ei cei care asigurau viaţa celor două cinteze, din momentul în care se întrerupsese şi până în momentul în care avea să se întrerupă din nou. Atunci, cei care nu aveau noroc sau cărora pur şi simplu nu le veniseră rândul, făceau o cerere oficială prin care solicitau ca în reîncarnarea viitoare să li se acorde totuşi acest privilegiu pe care, orişicât, îl aşteptaseră atâta. Şi asfel de cereri creşteau pe zi ce trecea, dovedind că lumea nu este chiar aşa cum se spune şi că, în general, are un scop precis în viaţă, atât în cea de acum, cât şi în cele care vin după.

   Cel care se ocupa de buna rânduire a a acestui univers centrat în jurul celor două cinteze era chiar soţul ducesei, nimeni altul decât  renumitul Director General de la Du Mitras&Co singura şi dealtfel cea mai mare firmă producătoare de cheiţe pentru cinteze mecanice.

   Acesta este singurul lucru care se ştie despre renumitul Director şi despre renumita sa firmă.

   Uneori, mai apare şi el la fereastră ca să asculte cântecul păsărilor şi atunci lumea poate observa că din colţul gurii acestuia se iveşte un surâs care prinde aripi şi începe să zboare. Dar cum fereastra e întotdeauna închisă, surâsul Directorului se izbeşte de peretele de sticlă, dându-şi, asemenea turturor celorlalte lucruri mai mult sau mai puţin artificiale, obştescul sfârşit.

   Acestea, ca şi multe altele, au fost şi vor mai fi filmate de Ducesa Du Mitras, păstrătoarea tainelor universului centrat în jurul celor două cinteze mecanice şi a minunatelor lor chei.