Dumnezeu e bolnav şi mă cheamă la el.

   Poate că nu aş fi luat niciodată decizia de a pleca din România şi de a mă întoarce în Africa, dacă nu ar fi fost scrisoarea pe care am primit-o săptămâna trecută, prin care eram anunţat că Dumnezeu e bolnav şi trage să moară.

   Nu vă miraţi de ce spun eu aici, pentru că la noi Dumnezeu e o persoană, la fel ca fiecare dintre noi. Are o familie de dumnezei, cu părinţi, cu fraţi şi surori, cu verişori şi verişoare, cumnaţi şi cumnate, socrii şi soacre, neveste şi copii, pentru că la noi legea permite să avem mai multe neveste şi mai mulţi copii.

   El se trage dintr-o veche familie de sclavi, mulţi dintre strămoşii lui fiind împăiaţi şi expuşi în Casa Sclavilor. De aici erau luaţi şi vânduţi în târgurile de sclavi, de unde urmau să fie cumpăraţi de mulţi oameni care aveau şi mai mulţi bani. Pentru că în acele vremuri oricine care avea mulţi bani se putea duce la târg să-şi cumpere un sclav care să-i muncească plantaţiile cu bumbac, cafea sau trestie de zahăr. Numai că nimeni nu ştia că atunci când se duceau în târg să cumpere un sclav, putea să cumpere din greşeală un dumnezeu, pe care îl biciuiau, îl ţineau nemâncat şi îl puneau la muncile pe care nici un alt animal de povară nu le-ar fi putut face.

   Spre deosebire de Dumnezeul vostru, care este mai deştept decât o mie de einsteini la un loc şi mai puternic decât familiile lui Superman, Batman şi Spiderman când se reunesc în scopul căpăcirii borfaşilor, dumnezeii noştri sunt, în cele mai multe dintre cazuri, analfabeţi şi slabi de le plângi de milă. Unii dintre ei sunt atât de neuştiutori încît nici măcar cum îi cheamă şi câţi ani au nu ştiu. Ei nu au case, locuind cel mai adesea pe unde apucă şi nici nu au oameni care să îi slujească. Trăgându-se din familii de sclavi, ei au detestat să-şi facă, la rândul lor, alţi sclavi. Şi pentru că sunt analfabeţi, ei nu au redactat niciodată cărţi cu care oamenii să-şi dea în cap, lăsând pe fiecare să creadă ce vrea şi să facă după cum îl duce mintea.

   Dumnezeii noştrii nici măcar sfinţi nu sunt. Ei au toate slăbiciunile pe care le are orice om de rând, plăcându-le, la fel ca şi acestora, să bea, să fumeze, să joace poker şi să aibă amante. Ei nu vând la tarabe norme de conduite şi nici nu sperie copiii cu extrădarea pe vecie în ţări populate cu mutanţi genetici. Dumnezeii noştri ştiu că atunci când mor, sunt înlocuiţi cu alţii, aşa cum la voi sunt înlocuiţi regii şi papii. Diferenţa constă în aceea că la voi înlocuirea se face cu mai mare fast şi cu mai mare cheltuială.

   Copiii lui Dumnezeu, legitimi sau nu, sunt, în general vorbind, la fel ca toţi ceilalţi copii. Sigur că mai fac şi ei prostii, dar nu am auzit ca dumnezeul de la noi din sat să se fi supărat aşa de tare pe vreunul din ei, încât să îl trimită la moarte, sub pretextul că astfel ar salva lumea! Dumnezeul nostru nu o fi el întreg la minte, dar aşa ceva chiar nu-l cred în stare să facă!

   Şi vreau să vă mai spun că dumnezeii noştri nu se cred unii mai deştepţi ca ceilalţi. Dacă unul spune ceva, nu vine celălalt să îl contrazică. Dumnezeii noştri sunt atât de săraci, încât din disputele astea niciunul nu ar avea ceva de câştigat...

   Aşa că, auzind eu că Dumnezeu de la noi din sat e bolnav, am decis să mă întorc în Africa.

   Acum vă las,  pentru că sunt ocupat cu pregătirile de plecare. Trebuie să cumpăr nişte cadouri alor mei şi mâine vreau să trec pe la tarabele din Centru să văd dacă e ceva care să-mi placă. Dacă nu mai sunt tarabele, asta e! Plec cu mâna goală. Abia nu mai au vameşii ce să îmi confişte.